Playpostat de benokleAm ajuns sa am impresia ca m-am nascut cu un triunghi in forma de “play” pe buricul degetului aratator si cu o pereche de casti in urechi. Instinctiv,  le verific  prezenta de fiecare data cand ies din casa. Pasind pe trotuarul prafuit, respir acelasi aer mazgalit si sur din orasul de fiecare zi. Imi arunc ochii undeva inainte, in golul ce se casca undeva in spatele liniei frante a orizontului conturat obscur. Dincolo de aceasta linie, sunetul si vibratia pe care le primesc prin cele doua fire ce imi atarna in jurul gatului patrund prin timpan si intra in hora unei ciudate selectii. Asa ca ma surprind uneori pasind in balansul piesei, alteori zambind si iutind pasul cu un entuziasm izvorat parca de nicaieri, sau uneori cufundandu-ma in ganduri adanci, fara putinta de a imi scoate din cap un vers care parca mi-a rasturnat lumea interioara. Alteori insa, aceleasi sunete si vibratii sfarsesc prin a se proiecta undeva departe, doar pentru a umple golul din fata mea. Mi se infatiseaza o derulare multimedia nedefinita, la care asist, incapabil sa o sondez. Zeci de imagini, cinci cuvinte, un gand, o toba mare, doua chitari, un bass, si poate un solist ravasit,  se misca haotic pe un fundal cu o geometrie bizara, monoton dar fascinant, fara a-mi spune nimic, dar daruindu-mi, parca,  puterea de a respira. Sunt intrerupt in mod brutal de un claxon strident, un stalp pe care l-am observat in ultima clipa, sau un amic care imi rasare brusc in fata. La fel ca mine, cu castile lui, luate cu cea mai mare grija inca de dimineata. Si eu si el putem pleca de acasa uitand sa ne uitam in oglinda, fara a zice un Doamne-ajuta sau fara a invarti cheia in usa de la intrare. Dar, mai niciodata fara casti. Ne stim, asa ca ne intersectam privirile ca intelesi, doar pentru o secunda, pentru a ne pierde mai apoi urma. Ma trezesc si imi dau seama ca am nevoie de liniste. Am nevoie de linistea in care pot sa aud si sa disting vorba lui Dumnezeu. Am nevoie sa pasesc pe strada si sa aud latratul unui caine, rasul sanatos al unui copil,  glasul cald si ferm al unei mame care isi dojeneste fiul, fluierul unui politist sau  tanguirea unui batran care implora mila. Mi-e dor sa merg cu autobuzul si sa aud povestile calatorilor, sa le ascult cu atentie, din dorinta de a intelege mai bine oamenii intre care traiesc. Sa ma opresc langa omul cu care imi intersectez, aparent intamplator, alergarea, si sa il las sa-mi vorbeasca... Vreau sa stiu cand sa imi iau castile si cand sa le pun jos. Vreau sa invat sa ascult atent, pentru a putea sa ma formez in canta tot mai bine. Vreau sa descopar si sa patrund aceea impletire de har, exuberanta, libertate si ratiune, in care sufletul si mintea isi dau mana.  A invata sa renunnt uneori la muzica, e cel mai sigura cale spre filtrare, cunoastere,  pretuire, si mai apoi, creatie. Renuntand la muzica, voi dobandi muzica din mana Datatorul ei, pentru a o putea imparti cu oamenii langa care am fost asezat. “Muzica este solul in care spiritul traieste, gandeste si creaza. Ea este graiul sufletului, starnind in noi nu instinctele, ci gandurile cele mai profunde” Luwig van Beethoven

PAGINA 1 din 1 ADAUGA OPINIA TA | INTOARCE-TE

DU-TE LA PAGINA:   1  10 Aprilie, 2009, 19:54 danjelm@gmail.com daniel manta danjelm.wordpress.com MESAJ:  (no.1) am citit postul tau si intr-adevar asa se intampla, de cele mai multe ori devenim insensibili la nevoile celor din jur, incepem sa percepem lumea intr-un mod virtual, si lumea reala nu mai are rezonanta pentru niciunul din noi. Ceea ce ma intristeaza este lucrul urmator : copii lui Dumnezeu sunt cei mai afectati, relatia lor cu Tata este afectata si ne intrebam de ce nu ne mai vorbeste si nu ne mai ating cuvintele Lui. Multumesc!

Exista 1 comentarii pentru acest articol. ADAUGA OPINIA TA